Când un copil cade, poate să-l doară foarte tare, dar este dificil pentru o mamă să insiste ca copilul să nu plângă. A nu plânge nu este un semn de putere; a te ridica singur este cel mai important și adevărat act de reziliență. O mamă poate lăsa copilul să plângă liber, dar nu ar trebui să fie prea preocupată de suspinele și lacrimile lui – aceasta este treaba copilului.
Puteți oferi cuvinte blânde de alinare, dar abțineți-vă de la a le rezolva problemele. Încurajați copilul să găsească propriile soluții și să-și descopere forța interioară. În caz contrar, poate dezvolta o dependență de ceilalți, neglijând să-și cultive propriile abilități. Acest lucru îi împiedică maturizarea și, în cele din urmă, poate deveni un copil care știe doar să plângă.
Oprirea forțată a plânsului împiedică dezvoltarea psihologică a copilului. Uneori, sub „tacticile de presiune” ale părinților, copilul poate înceta să plângă, ceea ce îi face pe părinți să creadă că această abordare este eficientă. Cu toate acestea, astfel de metode pot avea un impact negativ asupra dezvoltării psihologice a copilului. Plânsul este în sine o formă de educație psihologică.
Deoarece dezvoltarea limbajului copiilor rămâne imatură, aceștia recurg adesea la plâns pentru a-și exprima nemulțumirea sau melancolia atunci când nu pot articula aceste sentimente în mod adecvat. Dacă astfel de emoții negative rămân reprimate în timp, ele se pot manifesta ca stări psihologice sau comportamente anormale. Exemple includ dezvoltarea unui temperament irascibil, manifestarea de acțiuni agresive, cum ar fi lovirea sau abuzul verbal, și dificultăți în a se înțelege cu colegii sau în a se integra în grupuri sociale.