Copiii cu o dezvoltare normală încep să rostească „tati” și „mami” în jurul vârstei de un an și pot forma propoziții scurte la optsprezece luni. Dacă un copil rămâne nonverbal la vârsta de doi ani sau folosește doar cuvinte singulare precum „tati” sau „mami”, dezvoltarea vorbirii poate fi considerată întârziată.
Vorbirea este un instinct uman înnăscut, care servește ca mijloc de comunicare pentru satisfacerea nevoilor. Când dorințele rămân nesatisfăcute, tocmai această frustrare stimulează dorința copilului de a vorbi. Cu toate acestea, unii părinți, dorind să evite accesele de furie, satisfac prompt dorințele copilului. Acest lucru privează copilul de o oportunitate valoroasă de a învăța limba, iar odată ce acest obicei se formează, împiedică dezvoltarea abilităților sale lingvistice.
Dacă un copil cere un biscuit, părintele poate să-l ia fără să i-l dea imediat. În schimb, învățați copilul să spună „biscuit, biscuit” până când rostește cuvântul înainte de a-i da biscuitul. Această abordare învață simultan vorbirea și recunoașterea obiectelor. Părinții ar trebui să profite de satisfacerea dorințelor zilnice ale copiilor pentru a cultiva abilitățile lingvistice și a stimula dezvoltarea intelectuală.