Ar trebui profesorii să disciplineze elevii? Cum poate fi eficientă pedeapsa fără a provoca rău? La seminarul provincial Henan de ieri dimineață privind disciplina educațională în școlile primare și secundare, experții prezenți au convenit în unanimitate că educația fără disciplină este incompletă.
Pe măsură ce „educația bazată pe laude” a câștigat importanță ca manifestare a educației de calitate, „educația disciplinară” a dispărut treptat din discursul public, ajungând la un punct în care simpla menționare a pedepsei provoca alarmă.Confruntați cu elevi indisciplinați, mulți profesori se plâng că „predarea devine din ce în ce mai dificilă”. Această abordare pasivă dăunează în cele din urmă intereselor majorității elevilor, inclusiv celor indisciplinați.
Disciplina implică nu numai sancționarea comportamentului necorespunzător, ci și ajutarea copiilor să depășească obiceiurile dăunătoare. Într-un anumit sens, educația are în mod inerent implicații disciplinare.Una dintre funcțiile fundamentale ale educației este de a favoriza dezvoltarea socială a elevilor. Aceasta implică nu numai transmiterea de cunoștințe, ci și reglarea comportamentului în conformitate cu normele sociale. Pentru a asigura seriozitatea și eficacitatea legilor, reglementărilor și standardelor sociale, pedeapsa este omniprezentă în societatea reală. Dacă copiii nu reușesc să învețe din greșelile lor la o vârstă fragedă, cum se pot adapta la societatea inevitabil punitivă cu care se vor confrunta inevitabil?Din acest motiv, renumitul educator sovietic Makarenko a observat: „Absența pedepselor în școli lasă inevitabil anumiți elevi fără protecție. Acolo unde pedeapsa este necesară, ea constituie nu doar un drept, ci o obligație”. Cei care pun la îndoială educația disciplinară confundă în mod clar conceptele de disciplină și pedeapsă corporală. Această concepție greșită este răspândită în societate, chiar și în rândul unor educatori.Această confuzie conceptuală alimentează în mod direct două extreme în educația școlară: fie considerarea disciplinei ca pedeapsă corporală și, astfel, neglijarea copiilor, fie echivalarea pedepsei corporale cu disciplina și recurgerea la violența fizică. Ambele abordări dăunează invariabil copiilor. Distincția fundamentală constă în scop: disciplina are ca scop să ajute copiii să-și recunoască greșelile și să cultive responsabilitatea pentru acțiunile lor, în timp ce pedeapsa corporală servește doar ca o modalitate de descărcare a emoțiilor personale ale educatorului.Aceste atitudini contrastante duc la abordări diametral opuse: disciplina constituie o sancțiune măsurată care nu dăunează bunăstării fizice sau mentale, în timp ce pedeapsa corporală reprezintă un atac nesăbuit și rău intenționat asupra corpului. Intensitatea confuziei dintre cele două subliniază necesitatea eforturilor autorităților din domeniul educației de a clarifica granița dintre disciplină și pedeapsa corporală.
Fie că este vorba de „educație bazată pe laude” sau de „educație disciplinară”, predarea în sine rămâne o „artă a iubirii”. Astfel, validitatea științifică a oricărei metode educaționale ar trebui să fie judecată în primul rând în funcție de faptul dacă acordă prioritate satisfacerii nevoilor copiilor și cultivării dezvoltării lor. Nu este nevoie de o sensibilitate excesivă față de termeni precum „disciplină”.În realitate, numai prin integrarea „educației disciplinare” cu „educația bazată pe apreciere” educația școlară poate fi considerată completă – fără pedeapsă, aprecierea nu poate fi simțită cu adevărat; fără apreciere, pedeapsa nu poate fi înțeleasă cu adevărat. Cele două se completează reciproc, dar ambele pot fi contraproductive dacă sunt duse la extreme.