Hepatosplenomegalia constituie un semn patologic semnificativ. În circumstanțe normale, splina nu este, în general, palpabilă. Dacă marginea acesteia poate fi simțită în poziție culcat pe spate sau lateral, trebuie suspectată splenomegalia. Manifestări clinice ale hepatosplenomegaliei În practica clinică, hepatosplenomegalia care apare din diverse cauze se prezintă cu grade diferite de severitate, manifestându-se adesea în primul rând ca afectare hepatică sau splenică.Anumite afecțiuni se manifestă clinic prin hepatomegalie sau splenomegalie izolată; de exemplu, boala de stocare a glicogenului se manifestă prin hepatomegalie, în timp ce tromboza venei splenice se manifestă exclusiv prin splenomegalie.Ecografia oferă, de asemenea, informații etiologice. Ecografia în mod B este extrem de utilă pentru diferențierea maselor intrahepatice, cum ar fi chisturile hepatice, abcesele și tumorile. Ea poate distinge între ciroză, ficat gras și ficat congestiv pe imaginile ecografice. Ecografia vezicii biliare poate detecta prezența chisturilor canalului biliar comun.Examenul cu ultrasunete permite observarea poziției, morfologiei și dimensiunii splinei, cu o interferență minimă din partea unor factori precum tensiunea musculară abdominală. Utilizarea ultrasunetelor pentru evaluarea splenomegaliei este mai sensibilă și mai precisă decât palpația și poate afișa structurile interne, permițând diferențierea între splenomegalie hemoragică, limfogranulom, tumori splenice primare și hematom splenic subcapsular.
2. Imagistica cu radionuclizi: Studiile cu radionuclizi pot ajuta, de asemenea, la diagnosticarea hepatosplenomegaliei. 99mTc coloidal este utilizat pentru a evalua poziția, morfologia și dimensiunea ficatului, detectând în același timp leziunile intrahepatice.Splina poate fi vizualizată simultan cu ficatul. Când funcția splinei este normală, umbra splinei apare mai puțin intensă decât lobul hepatic drept. În cazurile de hiperfuncție splină, umbra splinei poate fi mai intensă decât umbra hepatică. Această tehnică este utilă și pentru diagnosticarea maselor spline și a leziunilor infiltrative.Abordări terapeutice pentru hepatosplenomegalie
Splina funcționează ca un rezervor de sânge, cuprinzând atât pulpa albă, cât și pulpa roșie. Pulpa albă este formată din țesut limfoid dens, care servește ca loc principal de distribuție a celulelor T și îndeplinește funcții imunitare. Pulpa roșie, formată din sinusuri și cordoane splenice, adăpostește macrofage, limfocite B și celule plasmatice abundente, facilitând filtrarea sângelui și eliminarea substanțelor străine.Celulele sanguine intră în principal în sinusoidele prin porii mici din membrana bazală dintre cordoanele splenice și sinusoidele, ajungând ulterior în venele splenice.Acești pori au un diametru de doar 2-3 μm, în timp ce celulele roșii și albe din sânge au diametre de 7-12 μm. În consecință, celulele sanguine trebuie să sufere o deformare extremă pentru a le traversa. La pacienții cirotici, celulele sanguine prezintă o deformabilitate slabă, eșuând frecvent să treacă prin ele. Retenția prelungită în cordoanele splenice duce la distrugerea lor de către macrofage.În hipertensiunea portală asociată cu ciroza, un număr semnificativ de celule sanguine rămân blocate în splina mărită și sunt distruse de macrofage. Acest lucru duce la manifestări de splenomegalie caracterizate prin niveluri reduse de celule albe din sânge, celule roșii din sânge și trombocite.Splenectomia chirurgicală este abordarea tradițională, oferind rezultate favorabile. Cu toate acestea, în perioada postoperatorie, organismul pierde funcțiile de stocare a sângelui și funcțiile imune ale splinei, ceea ce face dificilă controlul infecțiilor. Embolizarea arterei splenice oferă avantajul de a păstra atât funcțiile de stocare a sângelui, cât și funcțiile imune ale splinei, rezolvând în același timp splenomegalia. Acest lucru se realizează prin embolizarea porțiunilor arterelor splenice, provocând necroza ischemică a țesutului splenic embolizat, obținându-se astfel efectul terapeutic.