Copilăria este extrem de importantă pentru dezvoltarea umană, iar experiențele din această perioadă exercită o influență pe tot parcursul vieții.Unele persoane nu au inițiativă, personalitate și încredere în sine, fiind incapabile să ia decizii pentru ele însele. Când se confruntă cu provocări, devin agitate și pierdute. Această dispoziție provine adesea din creșterea necorespunzătoare a copiilor în timpul copilăriei. Criticile și umilințele repetate ale părinților erodează treptat încrederea în sine a copilului, în timp ce creșterea autoritară îi privează de sentimentul de sine. În consecință, acești copii devin adulți indeciși și ușor copleșiți.
Deci, cum ar trebui crescuți copiii?
1. Eliberarea adecvată
Unele mame supraprotectoare pot satisface în mod adecvat nevoile de atașament ale copilului în perioada de sugar (0-8 luni).
Cu toate acestea, pe măsură ce copilul crește, astfel de mame pot deveni excesiv de protectoare, temându-se de accidente și restricționând excesiv mișcările copilului.Ele strigă constant la copilul lor: „Vino înapoi, nu trebuie să te duci acolo!” „Vino înapoi, o să cazi acolo!”
Această abordare produce adesea rezultate contraproductive: una dintre ele este că copilul refuză să se întoarcă la mamă, căutând constant modalități de a păstra distanța și de a scăpa de controlul ei. Cealaltă este că, deși copilul se întoarce fizic la mamă, emoțional se retrage, păstrând distanța.
2. Oferirea de afecțiune
Unele mame manifestă o răceală emoțională persistentă. Neplăcându-și copiii din diverse motive, aceste mame sunt distante emoțional, își îmbrățișează rar copiii și recurg la certuri sau pedepse fizice ca la ceva obișnuit.
Dacă acest mediu rămâne neschimbat pe tot parcursul copilăriei, trăsăturile psihologice formate în primii ani devin aspecte fundamentale ale personalității individului. Acest lucru se manifestă printr-o personalitate evitantă în relațiile interpersonale, în special în cele intime. La fel ca în copilărie, astfel de indivizi își neagă nevoile emoționale și chiar materiale. Caracterul lor este de obicei indiferent sau chiar rece, lipsit de interes sau ambiție în viață. Evitând constant intimitatea excesivă, ei par înșelător de independenți.
3. Cultivarea răbdării
Părinții trebuie să cultive o mai mare răbdare față de copiii lor. Evitați să îi îndemnați constant sau chiar să îi presați să se lanseze prematur în explorare și independență, ignorând nevoia psihologică a copilului de a se întoarce la părinți după separare pentru a se asigura de siguranță. Când copiii se aventurează în „explorări” scurte doar pentru a descoperi că le lipsește sprijinul emoțional, sentimentul lor de siguranță este subminat. Expresii precum „Du-te și joacă-te singur!” sau „Nu vezi că sunt ocupat?” sunt frecvente.Nu vezi că sunt ocupat?” sau „Ești mare acum, nu te mai agăța de mine.”
Copiii crescuți în astfel de medii vor inventa diverse metode pentru a menține intimitatea cu partenerii lor. La fel ca stilul de atașament anxios, stilul de atașament persecutiv se teme de abandon. Diferența constă în natura fricii: în timp ce stilul de atașament evitant se teme de „întoarcerea acasă”, stilul de atașament persecutiv se teme de „incapacitatea de a găsi casa”.
4. Evită să umilești copiii
În mod tradițional, cultura chineză pune accentul pe „educația familială” a copiilor. În consecință, mulți părinți critică, resping, suprimă sau pedepsesc comportamentele și trăsăturile de personalitate care nu corespund așteptărilor lor. Părinții le spun constant copiilor: „Copiii buni trebuie să se comporte astfel” sau „Copiii buni trebuie să acționeze astfel”.
În consecință, personalitatea copilului se împarte în două părți: una întărită de aprobarea părinților și a societății – așa-numita „parte luminoasă” – și alta suprimată de respingere – „partea întunecată”. Astfel, copilul dezvoltă o personalitate singulară, unidimensională, neavând mai mult un sine complet.
Copiii crescuți în astfel de medii pot dezvolta personalități rigide la vârsta adultă. Astfel de indivizi tind să fie încăpățânați, adesea egocentrici, lipsiți de flexibilitate, cu o expresie emoțională naturală redusă și o deficiență de empatie. Ei se tem mai presus de toate de rușine, punând un accent excesiv pe autocontrol, crezând că nu trebuie să acționeze impulsiv, ci trebuie să fie raționali. Ei își ascund profund adevărata personalitate, părând calculați.În relațiile romantice și în căsătorie, ei manifestă tendințe puternice de control, se agață cu încăpățânare de propriile opinii și recurg adesea la retragerea emoțională ca formă de pedeapsă.